Suprafată şi adânc

Schitul Schimbarea la Faţă de pe Muntele Ceahlău - Foto: Lavinia Chihaia

Ceahlăul… un loc sfânt pe care nu ai cum să nu-l iubeşti. Pentru că ceva în tine se trezeşte atunci când păşeşti pe culmile lui. De fiecare dată, altceva…

Te regăseşti pe tine şi deodată vezi că inima ta se deschide celorlalţi. Nu mai eşti doar tu cu nazurile tale, tu mereu nemulţumit şi critic, tu cu veşnica dorinţă de a avea întotdeauna dreptate, tu şi zgomotul interminabil al minţii, tu cu nesfârşita îndoială şi neîncredere, tu călcând adesea pe sufletele oamenilor, în goană spre atingerea propriilor ţeluri.

Tu, cel plin de sine…

Dispari într-o clipă când te cufunzi în marea alpină, la răsărit de soare. Şi ieşi un alt om.

Alţi ochi, alt gând, altă inimă… unită cu inima tuturor celor care au venit pe Ceahlău să se cuminece cu frumuseţea locurilor, să se îndulcească cu rugăciunea ce au făcut simţitoare şi pietrele, să-şi amintească sfinţenia cu care s-au nevoit, aici, călugării.

Aici, înţelegerea lucrurilor capătă alt sens, „cuvintele” muntelui parcă au aripi şi cu aripile lor îţi ating uşor sufletul.

E ca şi cum cineva nevăzut te-ar lua de mână şi ţi-ar povesti cu blândeţe, ţi-ar deschide ochii către taine pe care altundeva nu le-ai pricepe.

Mi-a fost dat să văd aici cât de mult se chinuie omul însetat să-şi vadă propria părere ridicată la rang de adevăr. Iar cu cât se luptă pentru acest „trofeu”, cu cât se agaţă mai mult de el, cu atât se afundă mai tare. Şi face zgomot… el însuşi devine zgomot…

„De-aţi şti cât de mult zgomot faceţi, voi, cei care ajungeţi aici. De-aţi şti cum simte muntele, vântul, firul de iarbă toată gălăgia voastră. Iar dacă aţi învăţa să ascultaţi în tăcere, aţi auzi cântecul Soarelui atunci când apune…”, ne spune un trăitor al schitului de pe Ceahlău. Iar privirile noastre s-au înclinat.  Era prima dată când aflam că Soarele cântă la apus, iar această taină nu era nici poezie, nici metaforă, nici visare, ci era… adevăr, rostit de cel care l-a trăit.

Astfel, am învăţat să ne hrănim sufletul cu un strop de Tăcere.

Venind aici, pe Ceahlău, am găsit oameni în care cerul a prins rădăcini adânci. Pilda lor n-o vei afla de la ei, dar o vei „citi” singur, doar privind în tăcere: pentru a se apropia de Dumnezeu, au făcut linişte în firea lor mai întâi. O linişte de adâncime: liniştea siguranţei în Dumnezeu.

Iar în jurul unui om liniştit – din cauza rădăcinilor lui în adâncul Cerului – se face linişte pe Pământ.

Un asemenea om te învăţă să nu-l desconsideri pe cel care-ţi apare în cale, ci să te „aşezi” lângă el, în tihnă, şi să-l asculţi cu ochii închişi… E o taină aici, când începe fir cu fir să se împletească o cale, între inima ta şi inima lui, şi aproape că nu mai este nevoie de cuvinte, pentru că vrei doar să simţi şi să trăieşti acea clipă şi să o zideşti în veşnicia sufletului tău.

Acolo se înfiripă iubirea, acolo se sălăşluieşte Hristos.

Rămâneţi în iubire, voi, trăitori ai muntelui Ceahlău, căci „cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne întru el”!

Narcisa Ungureanu

Fotografii realizate de Lavinia Chihaia. Copyright: Glasuliubirii.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>