Un gest simplu, de Mos Nicolae

Sfantul-Nicolae-2013-03-w

Duminică dis de dimineaţă, cu mâinile zgribulite de frig, făceam numărătoarea finală a pacheţelelor pentru copii. Le mai revizuim încă o dată… cărţile de poveşti, dulciurile, ouăle kinder, mandarinele, toate sunt la locul lor, în fiecare pungă, iar peste ele suflare de Duh Sfant şi har de la Sf. Nicolae şi Sf. Parascheva, pe care i-am rugat să pogoare daruri de Lumină pentru fiecare suflet de copil în parte.

Ziua Sfântului Nicolae a fost totdeauna un prilej de gânduri curate şi suflet bun, crâmpeiul din an când apar ca prin minune oameni cu dare de mână, dornici să aducă o licărire de bucurie în inimi de copil.

Cu acest gând frumos, am pornit de dimineaţă spre biserica de la marginea Iaşului, unde aflasem că sunt familii cu copii mulţi, aflaţi în nevoi şi lipsuri.  Ajungând la locul cu pricina, nu vedem nici urmă de biserică. Doar o clădire cu ani mulţi pe umeri, cunoscută de oamenii locului drept “şcoala Avicola”.

Ne iese în cale un paznic binevoitor care ne îndrumă paşii spre capătul clădirii. “Urcaţi scările şi găsiţi acolo biserica, chiar cum deschideţi uşa”, ne îndeamnă el, bucuros de oaspeţi.

Şi aşa găsim Biserica din şcoală. Un lăcaş care dintr-o fundătură a devenit gură de rai, poartă binecuvantată către Cer.

Am ajuns cu puţin înainte de citirea Sfintei Evanghelii. Păşim sfioşi şi rămânem uimiţi de ceea ce vedem în jur. În aer, domnea miros de tămâie. Puţini oameni, înfofoliţi cu haine groase, stăteau cufundaţi în liniştea rugăciunii. În schimb, mulţi copii… e prima biserică pe care o vedem mai plină de copii decât de oameni mari. Cei mai mici, Maria şi Marian,  erau gemeni şi veniseră pe lume acum câteva luni.

Mai târziu, aveam să aflăm şi povestea locului. O sală de clasă dezafectată în fosta şcoală Avicola, lăsată de izbelişte, cotropită de umezeală şi degradare… “Cum oare îl voi chema eu pe Mântuitorul să vină şi să se sălăşluiască aici?” , se întreba părintele Adrian Marcu, acum un an şi jumătate în urmă, când i s-a spus că a venit vremea să se  înfiripe acolo o sfântă biserică. De jur împrejur, cele o sută de familii nu avuseră niciodată loc de închinăciune şi alinare.

Dar în faţa greului, părintele a primit şi suflul de îmbărbătare: “Mi-a zis atunci un slujitor al Domnului, drag sufletului meu, un cuvânt pe care nu îl pot uita toată viaţa mea. Că şi el a slujit, trei ani de-a rândul, într-un grajd părăsit, iar în altar, în dreapta lui, vedea mereu lângă el inelele de fier de care se priponeau animalele. Şi, cu ochii la ele, vedea aievea cum vieţuitoarele suflau căldură peste pruncul Iisus, ce se năştea în iesle în fiecare sfântă duminică… Când am auzit asta, n-am mai spus nimic. Am început lucrul”.

Preotul a făcut ce-a putut, a dat afară băncile şcolare învechite de vreme, mai cârpind zidăria pe ici-colo, mai împrospătând cu var, mai îmbrăcând pereţii cu icoane litografiate, făcute de mâinile lui. A făcut ce-a putut, cu multă râvnă şi bani puţini.

Mare bucurie i-a fost dat să trăiască în ziua în care a aflat de-o magazie în care se găsea un iconostas vechi, ce fusese scos dintr-o altă biserică. Era lucrat în culoarea cerului – albastru, cu coloane spiralate, aurii. “Când am văzut chipurile sfinţilor, care radiau atâta blândeţe, şi mai ales pe cel al Măicuţei Domnului, mi-am zis ca Lumina feţelor lor nu mai vrea să stea ascunsă sub obroc. Şi atunci, am luat bucăţică cu bucăţică şi am recondiţionat iconostasul, iar apoi l-am pus aici, în Casa Domnului”, povesteşte părintele Marcu.  Acum, uitându-te la el, pare că şi-a găsit atât de firesc loc între pereţii acelei încăperi încât ai spune că dintotdeauna a fost acolo, să străjuiască altarul. Din icoanele împărăteşti, Domnul nostru Iisus Hristos şi Sfânta Fecioară Maria privesc cu duioşie. Chipurile Lor au prins viaţă.

Biserica din şcoală nu arată a catedrală, nu are turle şi nici candelabre aurii, nu are nici măcar becuri sau calorifere. Aici se slujeşte în taină, la lumina lumânărilor. Dar are un clopot ce răsună de-ţi cutremură întreaga fiinţă, chiar de este mic şi aşezat pe un scaun de lemn, lângă strana dascălului. Iar strigătul clopotului răzbate până departe, în inimi, şi sădeşte sâmburi de credinţă. Printre oameni, şi, mai ales, printre copii.

Aici am împărţit darurile lui Moş Nicolae. Copiii ne-au colindat, au recitat poezii şi au plecat cu plasele încărcate şi cu ochii licărind a fericire.

“Îngerii cu flori în mână

Împletesc mândră cunună […]

Pe cunună scrie-aşa

Că s-a născut Mesia […]

Care cu puterea Sa

Va împărăţi lumea

La mulţi ani, mulţi ani cu bine!”

Mulţumim îngerilor, copiilor, părintelui Marcu şi membrilor Fundaţiei de Inforenergetică “Sfântul Apostol Andrei” care şi-au dat mâinile pentru a împlini această faptă frumoasă!

 Narcisa Ungureanu

GALERIE FOTO – realizată de Lavinia Chihaia

 

One Response to Un gest simplu, de Mos Nicolae

  1. Andreea spune:

    Foarte frumos ! Un asemenea lucru merita laudat .Multi oameni sunt pe acest pamant dar putini fac asemenea lucruri frumoase !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>