Rugatorul Iasilor

Hrisostom Danila-ww

Optsprezece ore pe zi in biserica

De zeci de ani sta acolo, sub fereastra bisericii. Neclintit. In picioare. Rezemandu-se uneori de bratele stranei sale inalte. Asa il stiu toti: doar acolo. Optsprezece ore pe zi nu se misca din scaunul sau inalt de rugaciune.

Fruntas in duh al obstii Manastirii Tuturor Sfintilor de langa Iasi. Lumea se minuneaza de unde are asa putere, la 89 de ani. E mereu primul care deschide usa bisericii, la ora patru dimineata, dar si cel care o inchide, aproape de miezul noptii.

“Nici nu stim cand apuca sa doarma, sa manance omul acesta”, zic ceilalti doisprezece calugari, jumatate din ei tineri, recunoscand ca foarte greu se pot tine dupa el cu posturile, privegherile si rugaciunea. De treizeci de ani, nu a iesit din manastire nici o clipa, nici macar pana la soseaua aia mare din afara orasului, la rascrucea din Bucium, unde sunt renumitii Plopi fara Sot ai lui Eminescu. Posteste continuu, traieste “athonit”, mancand doar o data pe zi, odihnindu-se cel mult doua-trei ore pe noapte, iar acum, in Post, aproape deloc – zic fratii – caci continua sa se roage si in chilie, la flacara candelei, dupa ce se intoarce noptile din biserica.

Am observat un lucru foarte impresionant: strana sa e penultima dintr-un sir de vreo opt, imediat la intrare. Restul scaunelor sunt destul de lucioase, cafenii, nu prea uzate. Al lui are manerele roase, albite. Un contrast evident. Se poate spune, fara nici o exagerare, ca acolo “traieste” acest vestit duhovnic al Iasului si al Moldovei intregi, unul din marii traitori romani ai rugaciunii isihaste. Locuieste intr-o strana de biserica.

Acolo asteapta zilnic credinciosii la spovedanie, trudindu-se pe pomelnicele lor, dimineata si noapte. Doar luna trecuta a avut peste patru mii. Un om. Un om singur, rugandu-se in strana lui pentru lumea toata. Un om caruia i se zice azi “rugatorul Iasilor“. Marele duhovnic Hrisostom Danila.

  • Cel ce aude cu duhul

Am prins in Iasi chiar acele zapezi extraordinare ale lui februarie. In camera mea de hotel auzeam permanent la televizor ca “n-a mai nins atat de-aproape un secol”. Sus, pe Bucium, cea mai inalta din cele “sapte coline” ale orasului, manastirea e cufundata in omat, ca sub o adanca plapuma alba de liniste. Nici un sunet, nici o miscare. Imi aud doar zgomotul stins al pasilor, afundandu-se pana la sold in zapezi, umbland de la o cladire la alta, disperat prin ger sa gasesc pe cineva.

Cu pantalonii albiti de turturi, am intrat in biserica, scuturandu-ma zgomotos, acomodandu-ma greu cu intunericul. Abia tarziu l-am vazut. Langa fereastra aceea inalta, varat in bezna scaunului, un calugar batran, ce poate fi desprins din orice epoci, chiar si de acum o mie de ani, cu barba lunga de argint, vesmantul asprit de trecerea vremurilor si chipul doar pe jumatate luminat de-o raza de soare palid ce razbate prin vitraliu pana spre palmele sale uscative, stranse in rugaciune, ajutandu-i la citirea pomelnicelor.

Si e atata zapada in jur, ce cade prin chenarul ferestrei, atata viscol nebun si bogat imprejur…

Monahul Hrisostom isi ridica ochii si priveste sever catre mine. Ma cerceteaza atent, rece, neindurator. Dusmanos, parca. Nu stiu de ce, dar sunt sigur ca stie deja cam pentru ce am venit. Lumea zice ca batranul nu aude, ca e aproape surd. Desi unii au convingerea ca aude “cu duhul”, sau, pur si simplu, ca aude numai ce vrea el sa auda, ceea ce nu-l tulbura, ca detine puterea asta de a-si zavori toate simturile dupa pofta si curatenia inimii sale. Vazul, gustul, auzul… Toate inchise.

Ma pune sa scriu un pomelnic pe care-l citeste atent, parca litera cu litera. “Da… Da… Sotia dumitale… Si vad ca ai si trei copii…“. Pe acel petec de hartie erau trecute doar cateva nume, intr-o lista. De unde a stiut ca am trei copii, ca intre acele nume scrise cu majuscule trei erau ale copiilor mei? Niciodata, probabil, n-o sa am cum pricepe.

  • Sfaturi de leganat mintea

Nu-s nici pe departe singurul care a patit asa ceva. Pentru credinciosii Buciumului e deja o obisnuinta calitatea asta a parintelui de “a vedea cu duhul”. Si nici lui nu i se mai pare ceva extraordinar.

Marturiseste: “Daca eu numai asta fac: incerc, ma rog pentru altii. Si, cand te rogi pentru altii, ajungi sa traiesti pentru altii. Iau asupra mea. Ce sa fac? Se intampla. Nu e mare lucru. Este doar greu”.

Foarte dificil sa vorbesti cu acest om. Nu aude tot ce spui.Cred ca, de fapt, doar unele lucruri pe care sufletul sau le lasa sa intre. Restul e incapabil sa primeasca, de parca o bariera severa a perceptiei le blocheaza, pastrandu-l in surzenie.

Cel mai adesea iti reteaza violent intrebarile, deranjat fiind ca-i intrerupi frazele ce sunt ca o muzica, ca niste zboruri leganandu-se prin sferele duhului. Si, faptul cel mai important, parca nici nu vorbeste “cu vorbe”, folosindu-si doar mintea si logica, ci fiecare cuvant de-al sau e criptic, un fel de metafora, trecand dincolo de ratiune, pe taramul misticului. Nu stiu sa explic impresia asta.

Cand esti in fata lui, intelegi tot ce spune, dar nu literal, mot-a-mot, ci ca si cum fiecare cuvant ar patrunde “direct” si viu si fierbinte in inima ta, incalzind-o parca incetul cu incetul, facandu-te “mai inalt” ca fiinta omeneasca, mai demn, starnindu-ti pofta de meditatie asupra-ti.

Asa cum imi spusese o maica, veche ucenica a duhovnicilor de la Bucium: “Parintele nostru vorbeste numai “in pilde”. Cand l-am cunoscut, la o spovedanie, i-am spus: “Parinte, eu am mintea incetosata din cauza grijilor, a durerilor, ziceti-mi asa, mai direct!…”.

El atunci imi zice: “Da’ cine sunt eu sa iti zic tie? Trebuie sa alegi singura din ce iti zic eu, ca daca ti-as spune, nu te-ai folosi cu nimic!”.

Atunci, mi-am dat seama ca trebuie sa ma straduiesc sa inteleg “printre” cuvintele lui, si abia acum, dupa atatia ani, incep sa-i simt puterea duhovniceasca. Asa cum spune parintele diacon Roman, parintele nostru nu vorbeste mult, numai pune degetul pe rana. E mai mult decat spune, este o iarba de leac”.

Am stat si eu sub patrafirul sau in genunchi, cu ochii inchisi, gandindu-ma intens la toate necazurile mele recente. Am simtit fierbinteala degetelor lui subtiri ce ma binecuvantau. Dupa asta, am mai fost partas la vreo cinci-sase spovedanii ale unor oameni ce razbisera anevoios prin zapezi pana aici, la fel ca si mine.

Nu propriu-zis spovedanii, ci un soi de marturisiri si povete ce pot fi rostite cu voce tare, chiar si de fata cu altii. Am stat intr-o strana acolo, ceva mai departe si, fara sa vreau, am auzit. Fiecarui om ii zice lucruri complet diferite. Unei femei despre pacatul betiei sotului, unui barbat despre gelozie, altuia despre lipsa banilor… Eu nu i-am zis ceva intim despre mine.

Dar, privindu-ma, el mi-a spus asa: “Ai mintea prea incarcata. Joaca-te. Joaca, ca de copil… Copilul este un om cu inger. Omul matur e un om fara inger. Un om care zice: “Stiu eu ce am de facut”.Fiecare om matur stie el ce are de facut. Dar copilul nu are nici o grija. El nu stie nimic. Numai joaca.

Cand eram mic, la Ocna Muresului, aveam un prieten bun, un copil atat de sarac, ca maica-sa nu mai avea ce sa ii dea de mancare. Nimic nu avea! Si i-a zis: “Soni draga, nimic nu mai am…”. Iar el a iesit afara, in ploaie, si a inceput sa se invarta asa, prin curtea pustie. Se invartea si zicea: “Mananc, beau si dansez!…”. Tin minte si acum, vorbea in ungureste: “Isung, Esung, Tantolung!…”. Pogorase ingerul langa el. Sa-ti legeni si tu mintea, baiete. Mereu, mereu. Cum o leganam? Cu “Dooooamne miluieste, Doooamne miluieste…”. Leganam mintea, pana inima isi restrange activitatea. Se linisteste. Toate simturile se linistesc… Si atunci vine Ingerul. Asta e rugaciunea”.

Ciudat: toate vorbele astea au fost, de fapt, “sfatul” lui particular pentru mine. Nu pot zice ca acum, cand reproduc clar pe hartie vorbele lui, le pricep pe de-a-ntregul. Dar atunci, “fata catre fata”, cu siguranta ca am inteles ceva. Sau, cel putin, “am simtit” ce a vrut sa imi transmita. Ca am nevoie, in viata, de rugaciune. De-un inger.

  • June intre marii duhovnici

Greu vorbeste despre viata lui. Iar atunci cand o face, e cu totul altfel: precis, doar relatari, cronologie, fapte. Ardelean din Ocna Muresului, nascut in 1922, a manifestat inca de copil o neliniste si-o “mirare” fata de tot ceea ce-l inconjura.

Poate de aceea a urmat trei facultati una dupa alta, din cauza cautarilor acestora existentiale, niciodata multumit de raspunsuri si solutii, mai intai Filosofia la Bucuresti – caci Clujul era cedat ungurilor atunci, in ’42 -, apoi Fizica, fiindca a fost partas la o disputa spirituala foarte virulenta intre un profesor de filosofie si o studenta, in urma careia a avut revelatia ca Filosofiae doar vorbarie si desertaciune”, iar dupa aceea si Matematica, mult mai “in esente” si mai pura.

Trei diplome universitare cu nota maxima are acest calugar, atat de modest azi, apropiat altadata al celebrilor savanti Dimitrie Gusti, Dan Badarau sau Horia Hulubei, specializat in epistemologie si fizica nucleara, dar, pana la urma, nimic din toate studiile astea nu i-au linistit o anume “sete” spirituala. S-a dus la Iasi, oras pe care l-a descoperit ca pe o alta revelatie, caci “nu ma asteptam sa gasesc aici asa o aristocratie si intelectualitate, ci un biet targ moldovean, poate cu aer sovietic.

Dar cand am coborat din tren, in 51, am ramas uluit: in gara, doar trasuri “cu arcada” – un singur cal, lucios, elegant -, lume aleasa, numai un camion albastru era in fata garii, care statea nefolosit. Si deodata, m-am luminat la minte si m-am indragostit de orasul acesta, fiindca am regasit acolo atmosfera din “Medeleni”, extaziat de graiul acela al lui Teodoreanu, pe care, ardelean fiind si neintelegandu-l bine, il admirasem inca de cand am fost copil. Moldovenii… Moldovenii astia saraci si geniali totodata… Un spatiu sfant, in care am decis sa raman vesnic”.

Acolo l-a cunoscut pe renumitul teolog Roman Braga, chiar dupa ce iesise din terifianta inchisoare de la Pitesti. Nu intelege cum de parintele “s-a alipit” de el, rugandu-l intr-o zi sa ii arate orasul, sa-l calauzeasca in plimbarile sale de duminica la amiaza, imprejurul Iasului. In vara lui ’56, parintele Roman l-a poftit la hramul manastirii Slatina, celebra in epoca pentru ai sai traitori crestini, si nici atunci n-a priceput de ce l-a ales pe el pentru aceasta calatorie. Tocmai pe el, care era un diletant in cele bisericesti, ba chiar sarcastic, ironic, cand venea vorba.

Acolo insa i-a intalnit pe toti “marii”: parintii Petroniu Tanase, Cleopa Ilie, Antonie Plamadeala, Arsenie Papacioc, Adrian Hriscu, Daniil Tudor... Toti in aceeasi manastire, toti inca tineri, adevarati “piloni de foc ai ortodoxiei romanesti”, pe care rareori apoi mai puteai avea sansa sa-i vezi stransi impreuna. Intre acesti uriasi duhovnici s-a nimerit si el, din pura intamplare, la manastirea aia din munti, “un biet june absolvent de Matematici”, ascultandu-i pe toti cu o continua uimire.

Dupa hram au mers pe jos pana la Rarau, cuibul miscarii “Rugul Aprins”, si acolo au stat toti intr-o camera de la etaj, “la un chip de masuta, pe la ora opt seara”, in fata egumenului manastirii, Daniil Sandu Tudor, care era asezat pe un divan si le povestea inflacarat ca “monahul trebuie sa fie deschis in lupta“, revoltandu-se cu glas de foc impotriva celor ce stau deoparte, comozi, nevoind “sa se expuna” intre noii propovaduitori ai materialismului dialectic.

Pe urma au coborat cu totii pe jos, peste munti, tot vorbind in mers. L-au lasat pe parintele Antonie la gara de la Campulung, caci avea bilet de tren, iar ceilalti – el si cu parintii Arsenie, Roman si Petroniu – si-au spus ca, daca tot sunt impreuna, poate ar fi mai bine sa mearga pana spre manastirea Bistrita, ca sa vada cum mai e viata duhovniceasca de acolo.

S-au dus pana la o rascruce, de unde parintele Petroniu s-a gandit pe moment ca poate ar fi mai bine sa mearga pana la parinti, in satul sau natal – undeva pe langa Brosteni -, si l-au lasat acolo, facandu-i cu mana semn de ramas bun. Ceilalti trei au mers mai departe, la Bistrita, apoi s-au gandit sa viziteze pe jos si celelalte manastiri din munti “si au facut traseul in zig-zag”, de la Horaita si pana la Neamt, si-au cunoscut monahi frumosi si-o viata spirituala deosebita.

Era vara, a fost un dialog bogat, mergeau in sir indian si vorbeau… Iar “junele” s-a hotarat ca doar aceasta e calea mult cautata: neaparat credinta. Singura salvare. Pana atunci nu avusese temeinice legaturi cu religia. Zice ca s-a apropiat de Dumnezeu mai degraba “prin acesti oameni imbunatatiti” pe care i-a cunoscut candva, dorind sa fie asemeni lor.

In toamna, si-a dat demisia din invatamant. S-a bagat frate la manastirea Slatina, coborandu-se la cele mai de jos munci ale gospodariei, nevoind decat sa stea in preajma cantecelor bisericii si a acestor mari duhovnici.

 ”Era un regim foarte sever atunci, cu munca multa, mancare putina, slujbe foarte lungi de noapte de la care nu lipseam niciodata… Epuizant, dar eram in culmea fericirii” zice, si, pentru prima data, parintele Hrisostom zambeste putin, inclestandu-si degetele pe marginile stranei sale roase de atingeri.

  • Dorul de Rai

O fericire ce n-avea sa dureze decat vreo doi ani, caci in ’59 i-au scos din manastire pe toti acesti monahi cu suflet frumos. “Ne-au scos chiar in Vinerea Luminata, cand 89 de securisti au coborat din masini si s-au napustit asupra Slatinei: “Toti! Afara!”. Eu n-am vrut sa plec. Mi-au pus pistoletul la tampla si am zis ca tot nu vreau sa plec. Si ii vedeam cum ii luau… Pe parintele Papacioc, parintele Daniil si pe fratele Constantin, era dureros cum ii impingeau in duba.

Bunul frate Constantin, prietenul meu… Devenit apoi vestitul monah Marcu – 20 de ani l-au tinut in inchisoare, batut cu bestialitate, mii de lovituri, tinut intr-o baraca descult si gol la minus 30 de grade. Numai sufletelul i-a ramas, dar nici o vorba n-a scos. Era ca un fachir. Astazi toti spun ca e cel mai sfant calugar din cimitirul Sihastriei… Unde sunt ei, acum, toti acesti oameni minunati? Unde sunt marii duhovnici ai tarii asteia?…”.

Insusi parintele Antonie Plamadeala “i-a rotunjit barba cu foarfecele”, cand au iesit pe portile manastirii Slatina, apoi si-a tuns-o de tot, si-a taiat pletele, umilit, pierzandu-se “in valurile lumii”. Au urmat 25 de ani din viata sa, despre care zice ca “parca nici n-ar fi fost”.

Profesor prin diferite localitati, dedicat totusi meseriei sale (“cu mine, la matematica, elevii straluceau; pe unde mergeam, ajungeau la doctorate”, spune trist), insa mereu prigonit de securisti, “vanat” ca sa nu se apropie de manastiri sau biserici, vietuind mai departe cast, monahiceste, fara familie si copii, si mereu cu un dor nebun de calugarie.

O biografie impresionanta, cum rar am auzit. Atatia ani insufletit de “un plan” clar si unic, fara nici cea mai mica indoiala, nici o clipa, sute de tentative de-a reveni, de rugaminti, de planset la usa bisericilor, in timp ce in spatele sau statea un securist pregatit sa il aresteze, de duminici in care fugea in secret la Liturghie, “din curtea scolii, prin vie si apoi printr-o livada, spre un parau, apoi treceam de drumul principal, si intram pe sub deal, tot ocolind roata, pana in satul vecin, numit Dranceni…”.

Asa s-a petrecut viata lui, vreme de 25 de ani. In fiecare zi cu speranta ca va putea fi candva iarasi in lumea aceea luminoasa a manastirilor si rugaciunii. Slatina, Sihastria, Cetatuia, Bucium, Rarau, iarasi Slatina, iarasi Bucium… Peste tot, staretii “erau respingatori”, le era frica, nu voiau sa-l primeasca, le era teama si sa-l vada in biserica, la poarta era control, erau notati toti cei care intrau, chiar si sa se roage cateva minute. Dar nu s-a lasat. Dorul… Doar despre asta spune mereu. “Dorul acela… Cel mai mistuitor dor posibil. Doar pentru asta am trait. Ca sa pot fi candva inapoi …”.

 Abia in 1984 a fost ingaduit, “in ziua cand ultimul securist care se opu nea venirii mele in manastire, intr-o caruta din aia lunga, se expedia”. A fost primit, fiindca staretul de atunci al Buciumului, renumitul duhovnic Hrisostom Postolache, egumen in Prodromu din Athos in anii ’20, se dusese in repetate ori chiar in palat la Patriarh, insistand, rugandu-l in genunchi pe Inalt, si pana la urma a reusit sa-l induplece.

Ziua aceea de 6 septembrie 1984 a fost pentru noul frate Hrisostom o autentica reinviere.Raiul…”, murmura. Alti 25 de ani nu a mai iesit din manastirea asta de la Bucium nici o clipa. S-a asezat intr-o strana a bisericii, penultima dintr-un sir de opt, la intrare. Si acolo a stat.

Bogdan Lupescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>